În sfârșit, te iubesc mai puțin

Dezîndrăgostirea , ca o cățărare – imperios e să nu te uiți în jos.

Tristetea-i demon surd

Ai venit, stiam c-o sa vii. Si ce puternica te-ai aratat, odioaso. De unde te tot hranesti, de unde? Si pana cand?

Ce zbucium surd, ce durere-mi imprastii prin vene. Si cum ma-ntuneci si ma amutesti. Iar eu iarasi nu mai pot, nu mai fac, nu mai vorbesc, nu mai am, nu mai pot sa fiu. Iarasi. Ca-n atatea alte zile din toate lunile alea de-nceput al sfarsitului.

Indepartezi cu placere sadica toate cojile ce-mi acopera ranile, le dezlipesti lent, precis, ca o mana sigura de chirurg. Si ce sa-ti cer? In definitiv, nu esti decat un macelar.

Uite, se vede iar carnea, e roz-rosiatica si ustura si sufletul asta e din nou doar o rana deschisa.

Si nici  nu ma omori, nenorocito, dar nici nu ma lasi sa traiesc.

Pana cand? Pana cand, ma-ntreb printre dinti, inghitindu-mi lacrimile.

Nu mi-e frica de tine, m-auzi? Nu mi-e frica.

O sa-mbat cu vin rosu si-apoi o sa fac dragoste, fara dragoste, doar cu turbare. Pangarind, astfel, memoria unei iubiri ce mi-a fost demiurg, copil, mama, intreg si preaplin, prieten, altar, tot si-acum nimic.

Ea mi-a pus aripi, ea mi le-a taiat. Nu-mi ramane decat sa-mi cresc altele, singura, in loc.

Omului-kriptonită, de ziua ce-ar fi trebuit să fie a noastră

Încă n-a trecut zi în care să nu-mi fugă gândul înspre tine. Încă-ți am zâmbetul în fața ochilor – mi s-o fi ars pe retină. Încă-ți știu pe de rost râsul, plânsul și somnul. Încă pot să-ți aud vocea și să-ți simt pielea în mâini – se pare că nici degetele nu uită. Încă ustură pielea în locul din care te-ai rupt. Încă. Încă. Încă. Încă. Și, cine-știe până când? Te-am iertat, Ale, pentru tot ce mi-ai dat și, mai ales, pentru tot ce mi-ai luat. Aș minți să-ți spun că nu mi-e dor. Rămâi dragul cel mai drag, oricum ar fi și orice va mai aduce viața peste mine. Dacă e să fi iubit o singură dată pe de-a-ntregul, mă bucur că ai fost tu cel pe care l-am putut iubi așa. Îți mulțumesc că ai fost și că m-ai iubit. Știu că m-ai iubit.

Sa-mi spuna cineva

Ma pierd, ma inec, ma desprind de mine, alunec iar.

Sa-mi spuna cineva ca-ntelege. Atat.

Sa ma tina cineva de mana, va rog. O data, macar o data sa nu fiu singura cand ma mistuie dracul asta de-i zice tristete.

If your demons are near
And you’re drowning in tears
For you I would
Build you a boat
Just to keep you afloat
I would build you a boat, my love

5 august

Nu, nu mi-e frică de ea. O să vină, o să mă doară, o să mă întunece. Știu, am mai fost acolo. Mă duc într-un loc pe care-l știu atât de bine.

O să fie întuneric, o să bâjbâi, dar știu c-o să pot aprinde lumina. Așa sper.

O să-mi fie dor, da. Adânc, nemăsurat, dureros. Dar cu asta trăiesc în fiecare zi, de atâtea luni încoace. Și râd, și muncesc, și mângâi, și tac, și văd, și cânt primprejurul acelui gol imens. O să o fac în continuare.

O să fiu bine. O să fiu, trebuie. O datorez inimii ăsteia ale mele, care s-a încăpățânat să bată, chiar și atunci când n-ar fi mai avut rost să. O datorez ochilor mei, care-au mai putut să vadă și după ce n-a mai fost nimic. O datorez gurii, care a strigat spre nicăieri în atâtea nopți și-n atâtea dimineți, și urechilor, care-au putut suporta tăcerea aia asurzitoare. Mi-o datorez mie. C-am putut să-mi pierd mințile și-apoi să le regăsesc. C-am putut sta pe marginea unui mormânt, fără să mă arunc și eu acolo, lângă iubirea ce se îngropa de vie, deși atât mi-am dorit. Că nu mi-a fost rușine să mă târâi până am putut sta din nou în două picioare.

O să fiu bine. Vreau.

M-am născut de două ori

O dată m-a născut mama. Cu lacrimi, cu durere, cu emoția primului copil pe care-l naște, cu teamă de imprevizibil, cu frică de necunoscut, cu bucurie și-adorație, cu speranță. M-am născut din pântecele ei, cu ochi verzi, care s-au făcut apoi căprui. Verzi se mai fac și-acum când plâng.

A doua oară m-am născut singură. Cu lacrimi, cu durere, cu teamă de imprevizibil, cu frică de necunoscut, cu speranță. M-am născut din cenușa unei lumi prăbușite. M-am născut și tot ochi verzi am avut.

Vine

O simt cum se apropie. Îi simt adierile prin carne și oase. Răzleț, mă mai fulgeră câte-un gând. Câte-o amintire. Ce veselie aducea. Ce încântare. Ce aglomerație de zâmbete și fluturi și iubire urlând în noi. Ce bucurie în ochi, ce suflete neîncăpându-și în piele.

Anul ăsta, n-am să-ți mai scriu povești. De 5 august-ul ăsta n-o să se inventeze niciun prinț, nicio prințeșă, iar Regatul Apusului nu va mai trăi decât în mintea mea. Și acolo, doar din când în când. N-o să-ți mai citesc povestea în timp ce-mi stai cu capul în poală râzând și mirându-te de aventurile născocite doar de dragul zâmbetului tău. Niciodată, știu.

Ai murit tu, am murit eu, am murit noi. Și n-or să se scrie romane și n-or să sa facă filme, deși iubirea asta, așa cum a fost, ar fi meritat.

Eu sigur n-am să știu scrie povestea asta.

În fine. Te-am iubit și m-ai iubit. Atât rămâne din cel mai frumos ”noi”.

Da, s-ar fi făcut opt, dacă nu ne-am fi oprit la șapte. Și-am uite cum am început numărătoarea în lipsă.

Justificari necerute

Te-as minti sa-ti spun ca nu mi-e dor de viata mea de dinainte. Iata de ce nici n-am s-o spun.

Da, imi lipseste viata aia. Cateodata si el. Dar cel mai adesea, imi lipsesc eu mie. Rasul meu netulburat, convingerea ca-s unde trebuie sa fiu, certitudinea pe care numai dragostea stie sa ti-o dea.

*

N-as sti sa-ti explic cu ce fel de inima am iubit. Cum m-am daruit, cu tot ce-am fost si urma sa fiu, acestei povesti si cu cat firesc m-am lasat purtata de ea prin zile, luni si ani. N-am vazut un sfarsit. Nici nu indrazneam sa mi-l inchipui caci numai gandul ma ranea infiorator. Vedeam tot restul vietii mele in verdele ochilor lui. Mi-era nu doar de-ajuns, dar si preaplin.

*

Am avut dragostea cea mare, am avut-o pe toata, in palma mainii si i-am pipait cu pielea sufletului  marginile dantelate. Am avut-o si-am stiut ca e a mea. Si, dupa ce pierzi asta, nu stiu cum poti sa mai traiesti. La-nceput doar supravietuiesti. Apoi, incet-incet, te intorci prin oameni, dar cu durerea aia care inca supureaza in tine ca o rana care refuza sa se vindece. E greu si-ti trebuie timp, dar stii si tu asta.

*

M-am resemnat ca toate alea pe care le-am avut atunci n-au sa mai vina niciodata. Dar asta nu impiedica pielea sa usture in locul din care el s-a rupt.

*

Sunt aici. Si azi sunt cu tine. Iti rad galagios in urechi, iti mangai barba aspra si pielea aia fina de pe gat, iti adorm seara pe piept abandonandu-ma cu totul. Iti bag degetul in gura cand casti, iti obturez vederea cand ne plimbam cu motorul pentru ca insist sa zbor. Mancam impreuna, vorbim ore-n sir, bem vin, cand rose, cand rosu. Te las sa ma vezi copila si-ti povestesc zeci de nimicuri de cand habar n-aveam de nimic. Ma devoalez in fata ta nemachiata, cu defecte, si temeri, si te las sa-mi vezi, exact cum e, goliciunea. Glumesc pe seama ta. Te strang de mana exact cand simt c-alunec mai tare inspre trecut. Imi inmoi tampla in umarul tau. Nu ti-am promis nicicand mai mult. Pentru ca nu stiu ce-o sa-ti pot da. Nu stiu ce-o sa mai ramana dupa ce focul asta arzand se va fi stins. Dar azi sunt aici. Stiu ca e putin, dar e tot ce am. Si impart cu tine.

De ziua omului-kriptonită

S-au scris în mine tot felul de stări și tăceri. N-am putut să-i spun nimic mai mult de-un lamulțiani, îngrămădit într-un sms banal. Ce străin. Oricum n-ar fi avut rost. N-ar fi înțeles. N-ar fi contat.

I-am gândit, însă, și bine, și fericire, și preaplin. Chiar și iubire. (Și ce sacrilegiu mi se părea că fac – dragostea noastră trebuie să se fi răsucit în mormânt) Toate gândurile astea mi s-au oprit în gât și apăsarea lor străină m-a durut. Dar nici n-am putut plânge. N-or mai fi fost lacrimi.

L-am urât un pic de tot, iar. Pentru că l-aș fi putut iubi oricât și oricum și pentru totdeauna, cu toate felurile de dragoste care există pe pământul ăsta, ba chiar i-aș mai fi  și inventat vreo câteva. Pentru că i-am dorit, odată, demult, când a nins de-un 7 mai, să-l aniversăm împreună de atâtea ori încât să pierdem șirul. Pentru că, perfect conștientă de ce zic și cât se poate de lucidă, m-am promis, lui, cândva, cu creier, cu inimă și carne, iar el n-a mai rămas să mă vadă onorându-mi promisiunea.

S-a mai rupt un lanț azi. Din ălea-mii care mă țin agățată de el. Și cumva știu că, de data asta, n-o să mai crească altul în loc. Nu știu, în schimb, ce să mă fac cu promisiunea.

Știi? N-aș mai face schimb de vieți cu tine. Mi-e bună a mea.

Constatări de după ploaie

Cel mai tare, oamenii lovesc prin absență.

Previous Older Entries

Dacă-ți place contabilitatea - Hit counter

  • 3,405 hits